Garbitsch

In The Great Dictator (1940), there is a character called Garbitsch (Garbage, but funny). :)

Sometimes, I see people becoming themselves Garbitsch. They deliberately put themselves there. “I am not OK, I am not in a proper place, I am garbage to everyone, I am irrelevant, I don’t matter, who cares about me?”. And, following this thought, they do poor things to themselves. They put themselves so low, that, to some degree, it’s self-hurting. They become beggars. Not madmen into Christ, provoking others to hit them. Just garbage. “I don’t care. I am not important”.

Garbitsch-people, along with madmen, lose on dignity. You have to lose something, when you do deep changes. It’s not dignifying to do the things you do when you look at yourself as garbage.

But they win in something which is incredibly beautiful, as I see it – a small ego, and a willing to put the other in front of you. He can’t be anything than above you, since you feel of yourself so low.

There can be diamonds in garbitsch, it seems. And some of the most beautiful ones, I might add.

Steinhardt:

— Nevoinţa — rusească îndeobşte şi cunoscută ca a iuradivîilor – reprezintă o formă foarte specială de sfinţenie. Este a celor(a) care se prefac a fi proşti (proaste), imbecili(c), nebuni(c), aiuriţi(ite) spre a stîrni dispreţul şi a provoca jignirile. Cazul călugăriţei Isidora, Isidora nebuna, folosită de colegele ei numai pentru muncile josnice şi privită ca o descreierată pînă în ziua cînd e dată-n vileag de un mare pustnic, spre ruşinarea celorlalte.

Mortificarea subtilă; este adevărat că e cumplită şi deci foarte meritorie, dar e pe tot atît de primejdioasă şi de echivocă:

a)  mai întîi că implică punerea celorlalţi în stare de păcat (îi provoci să fie nedrepţi, reuşita planului tău presupune lipsa lor de compătimire, scontează pe răutatea lor);

b)  apoi este pricina de poticnire pentru o mulţime de nevinovaţi care vor confunda credinţa cu ţicneala;

c)  în sfîrşit pune nobila înţelepciune sub obrocul smintelii, compromiţînd-o.

Totul se petrece în regiuni extrem de labile, pe nişte nisipuri mişcătoare; se dansează pe vulcan, pe muchie de cuţit de unde căderile se pot produce oricînd.

Fără a mai vorbi de încă o primejdie: aceea ca prefăcutul(a) imbecil(ă) şi aiurit(ă) să nu care cumva să ajungă a-şi transforma cu timpul rolul în realitate şi a deveni cu adevărat ceea ce pretinde a fi. Consideraţia aceasta e poate cea mai gravă şi scoate în evidenţă constatarea că o viaţă creştină nu se poate întemeia pe o pretenţie, o mască, o inducere în eroare, o păcăleală. Altfel spus, o făţărnicie.  ”

- Biserica întotdeauna a mers pe drumul echilibrului şi al bunului simţ, uneori niţel comun. Pe cărările sofisticate au mers ereziile. Fiind rafinate, au şi părut superioare şi au cucerit în deosebi minţile ascuţite, cărora nu le vin a crede că dreapta socotinţă este, ea, în simplitatea ei, suveranul rafinament.

Leave a comment

Your email will not be published. It's OK to leave links.